Intimitatea unui poet

GELLU NAUM. „Marginalitatea“ unui poet

Rinduri la despartire

Suprarealist altfel
Ca a fost – si va ramine – unul dintre cei mai importanti poeti romani ai secolului XX se stie. A avut – totusi – un destin literar contradictoriu, cu spectaculoase recunoasteri deopotriva acasa si in lume, dar si cu ingratitudini. Chiar si cind a ajuns, in ultimul deceniu de viata, sa se bucure de o pretuire tot mai larga, privit ca mare poet, reeditat in repetate rinduri, a ramas structuralmente un „marginal“, si prin scrisul sau, si prin felul de a fi. Cea mai mare parte a exegezei care i-a fost consacrata a tot reluat cliseele saracute privitoare la suprarealism, eventual utile pentru descrierea textelor lui de tinerete, insa inadecvate fata de opera maturitatii si a senectutii. Din programele lui Breton & comp. a preluat „aerul de familie“ avangardist, insa cu moderatie, mai putin la primul nivel – intre timp „clasicizat“ – al experimentalismului formal, al stilisticii socante. A ramas – in schimb – fidel fetei oarecum ascunse a suprarealismului, acelei extraordinare vointe de a regasi, in straturile profunde ale fiintei, autenticitatea existentei poetice ca sansa de a accede la adevaruri ultime ale lumii, inaparente pentru omul obisnuit, oculte, cvasi-mistice, perceptibile doar in vise ori cu simturi speciale, special „antrenate“, impinse catre nivele de acuitate si de intensitate vecine cu transa. Ca discurs, a dezvoltat o maniera narativizanta, poemele sale capatind aspectul unor povesti calme, rostite „blajin“ (dar cu suprarealiste rupturi de nivele!), adeseori la imperfect, ca si cind ar fi vorba despre niste istorioare depanate egal, pe un ton vag-absent, dezinteresat de cucerirea cititorului prin artificii sclipicioase. Abia dupa ce se va lasa captat de fluxul linistitor al versurilor, el, cititorul, va simti si mai tirziu va intelege ca de fapt i se propune o mare aventura, un plonjon catre abisuri insondabile si inexprimabile. De cele mai multe ori, critica nu le-a intuit. Prestigiul major al poetului a ramas acela de reprezentant al suprarealismului d'antan, de supravietuitor la sfirsit de secol al curentului de pe la inceputurile sale. Adevarata exegeza a operei lui Gellu Naum se afla inca la primii pasi.

Poetul si-a cultivat fara parere de rau „marginalitatea“. Nu i-au placut festivismele si le-a ocolit pina in ultimii ani, cind, octogenar, a fost onorat cu mai multe premii si burse in tara si mai ales in strainatate. Chiar si atunci, a stiut sa pastreze o distanta protectoare, sa nu se lase sedus de elogiile mieroase si furat de mondenitati. Oriunde aparea in public, parea cumva-desprins de realitati, avea un zimbet bun si stingher, ridea usurel si se retragea la timp. Tot pina in ultimii ani a refuzat sa dea interviuri, sa fie inregistrat si filmat. Din fericire, in deceniul trecut a cedat, astfel incit exista acum consemnari ale opiniilor sale, i se poate auzi glasul si poate fi vazut in citeva emisiuni de televiziune. Avea o voce calda, prietenoasa, apropiata, cu inflexiuni jucause. In timp ce vorbea, isi intrerupea povestile cu cite un ris usurel, chicotit, poznas. Si apoi continua rabdator, depanind firul mai departe…

Doamna Ligia, Comana, prietenii
A avut-o mereu aproape pe doamna Ligia. Formau un cuplu dintre acelea rare in care nu numai ca cei doi se completeaza, dar chiar erau ca o singura fiinta. Se intelegeau fara sa se puna de acord, isi stiau unul altuia felul de a fi, de a gindi, de a reactiona – pentru ca era acelasi. El fiind de citeva decenii bolnav de inima si de diabet, ea preluase initiativa si-l veghea cu mare atentie: avea grija ca domnul Gellu sa-si manince la ore fixe fructele si ce-i mai permitea regimul alimentar, sa se odihneasca, sa nu se enerveze prea tare (pentru ca il enervau nechematii, neinitiatii, agresivii, insistentii). El se complacea in rol, era putintel alintat, se lasa ingrijit, se „copilarea“ cu gratie, in timp ce ea devenise partea lucida si „responsabila“ a cuplului. La rindul ei nu foarte in rol, pentru ca n-are nimic din femeile severe care isi tin energic din scurt familiile: scunda, cu un aer bonom, de o bunatate fara margini. Prin contrast, el era inalt, solid, puternic. De pe la sfirsitul anilor '80, cind i-am cunoscut, avea deja miscarile incetinite de virsta si de constiinta fragilitatii datorate bolilor care-l insoteau. Totusi, pastrase o forta surprinzatoare in stringerea miinii. I-am regasit-o cind l-am vizitat la spital si am crezut ca e un semn bun, ca-si va reveni dupa operatie.
Accidentul a fost tipic pentru oamenii subreziti de virsta: a cazut si a facut „clasica“ fractura de bazin (de col femural). Era la Comana, unde se dusesera de numai o zi. De obicei plecau din Bucuresti pe la mijlocul primaverii si se intorceau toamna tirziu. Cumparasera o casa taraneasca acolo cu citeva decenii in urma, cind problemele lui cardiace ii facusera pe doctori sa-i recomande sa traiasca la aer curat. Ajutati de prieteni arhitecti, au facut modificari, au adaugat in spate o lunga terasa acoperita unde stateau la aer, la o masa mare din lemn, si au prelungit casa cu citeva mici incaperi la parter, una pentru oaspeti, si cu o sala de lucru la etaj, la care se ajunge pe o scara de lemn si printr-un balconet.

In casa propriu-zisa, in afara dormitorului, au eliminat peretele dintre celelealte doua camere si a rezultat un spatiu larg, preschimbat intr-un living cu atmosfera speciala, plin de obiecte interesante, mai ales vechi, inclusiv monezi de alta-data descoperite de domnul Gellu in plimbarile sale prin cimpia Sudica, unde le simtea ascunse in pamint si le scotea la suprafata. Obiecte multe, mai ales mici, aduse sau primite din locuri dintre cele mai neasteptate, sint si sus, in sala de lucru, din care se vedea pe fereastra lacul Comana, inainte sa sece. In locul lui e acum o padurice de stuf crescut din mil. Gradina coboara intr-acolo printr-o mica livada. Sus, la nivelul strazii, inainte de panta, sint rasaduri cu flori si cu legume. Pe teresa poti ajunge fie venind din gradina, fie iesind din casa prin bucataria de iarna (o alta, mai mica, de vara, in „tronsonul“ adaugat, da chiar in terasa), printr-o ramificatie a scarii care duce la etaj. Coborind cele citeva trepte, dai la capatul balustradei de o maciulie sculptata in forma de cap de pisica. Iar de la masa poti zari prin suprafata de sticla care te desparte de gradina, in iarba, o bancuta care are la un capat un… cap de om, tot din lemn.
Nu departe de Bucuresti, la 20 sau 30 de kilometri inspre sud, mai intii pe soseaua spre Giurgiu, apoi prin Adunatii Copaceni si alte citeva sate de cimpie, Comana a fost un magnet pentru prietenii domnului Gellu si ai doamnei Ligia. Veneau si plecau mereu oaspeti de la ei de-acasa, astfel incit n-au fost niciodata insingurati in „resedinta de la tara“. Aproape nici o diferenta fata de lunile reci petrecute in oras, cind – la fel – in fiecare zi trecea lume pe la ei, in micul apartament de pe Strada aviator Petre Cretu. A fost unul dintre marile paradoxuri ale „marginalitatii“ asumate de poet: au stiut sa-si faca prieteni si sa-i tina aproape. Cunoscindu-i cind atinsesera senectutea, i-am descoperit inconjurati de tineri: poeti, artisti, admiratori. Daca le placeau domnului Gellu si doamnei Ligia, erau primiti cu bucurie si reveneau cuceriti. Ii vizitau si multi prieteni din strainatate, plecati de-aici sau veniti prin partile noastre special ca sa-l cunoasca pe batrinul suprarealist. Toti cei care au fost pe la ei si s-au simtit bine s-au intors si au ramas in cercurile apropiate lor. De pe unde se afla, in tara sau prin strainataturi, prietenii au sunat-o mereu pe doamna Ligia in ultimele saptamini pentru a afla cum se mai simte domnul Gellu. Acum au aflat ca s-a sfirsit si suna din nou pentru a o imbarbata pe doamna Ligia. Si, vorbind cu ea, vorbesc parca si cu el, ca-nainte: pentru ca la telefon ea raspundea si, aproape intotdeauna, ea vorbea pentru amindoi…

Poetul pe un drum de fier…
Mai toate fotografiile il infatiseaza pe domnul Gellu la Comana, dar nu in casa, ci alaturi, la halta, pe unde trec doar citeva trenuri pe zi, in drum spre Giurgiu. Personalele opresc si din ele coboara satenii si prietenii lui domnul Gellu (cei care nu vin cu masina sau cu motocicletele).
Unul dintre ei e Helmuth Frauendorfer, poet banatean, stabilit de la sfirsitul anilor '80 in Germania. Lucreaza in mass media, e producator de filme documentare pentru televiziune. Vara lui 1994. A venit la Comana pentru a-l intilni pe domnul Gellu, pentru un interviu. Probabil ca la plecare, in timp ce asteapta trenul, il vede pasind peste sine, il vede cu mina intinsa si il prinde intr-o fotografie. Pe drumul de fier, poetul e parca pe drumul vietii, la capatul caruia parca vede ceva si incearca sa ne arate si noua ce. A imbatrinit. Peste un an va avea 80. E usor adus de spate, dar isi pastreaza zveltetea. Imaginea are o atmosfera senina, cerul din fundal e senin, domnul Gellu, pe care-l vedem din profil, zimbeste. Parca ne arata ca pe-acolo e drumul. Parca e drumul pe care el a pornit pentru totdeauna…